Rușinea, bat-o vina

Imagineazã-ti cã ești la un eveniment, o reuniune de oameni pe care i-ai cunoscut destul de recent și în compania cãrora te simți minunat. Atmosfera este plãcutã, destinsă, iar tu iți aduci aminte de o situație pe care vrei sã o împãrtãșesti cu ceilalți, pentru cã ți-a provocat râsul la un moment dat. Vrei ca si ei sã se bucure de ceea ce ai experimentat tu. Așa cã iți faci curaj și începi sã povestești, iar în timp ce privești de la unul la altul, le anticipezi râsetele. Însă nimeni nu schițeazã vreun gest. Tãcere. Cineva totuși spune cã este amuzant, însă nimeni nu râde. 
Probabil vei spune cã nu existã niciun motiv de rușine pentru ceva atât de semnificativ, sau cã oricui i se poate întâmpla să spunã o glumă nereușită. 
Fair enough.
Totuși, te invit sã stai puțin cu aceste emoții care apar. Sã simți cum deodată roșești, privești în jos, eviți contactul, gândurile îți sunt neclare și cumva dorești sã nu fi deschis vreodată subiectul ci mai degrabă să poți dispărea. Iar motivul pentru care te invit sã stai cu aceastã emoție este pentru cã de cele mai multe ori, vedem rușinea ca fiind ceva rău, înfricoșător, toxic, pe care ne dorim sã nu o mai simțim vreodată. Credem cã ne distruge starea de bine, ne simțim respinși si defecți. 
Însă oricum am reacționa, fiecare dintre noi se confruntă zilnic cu aceastã paletã de emoții. Chiar dacă poate nu ne dăm seama mereu, însã ne așteptãm la posibile momente de rușine în interacțiunile cu ceilalți și încercãm sã le evităm pe cât putem posibil. 


Oare cum vor fi îmbrăcați ceilalti invitați?

Ce va spune șeful meu despre proiectul pe care tocmai l-am încheiat? 

Mă va refuza oare dacă îl/o invit la o cafea? 


Oamenii acționeazã diferit in fața rușinii, în funcție de modul în care au învãțat sã socializeze în copilărie și în funcție de metodele pe care le-au învãțat sã facã fațã suferinței. Însă mai depind si de gradul de încredere in propria persoana, cumva legat de stima de sine. Se pare cã in sensul ei mai larg, rușinea este o parte inevitabilă a procesului creșterii, iar cu cât evităm noi sau nu permitem copiilor noștri să treacă prin emoțiile pe care le produc rușinea, cu atât vom/vor evita asumarea responsabilității pentru ceea ce simțim.

Experimentarea vine cu bucuria reușitei, indiferent de modul și stadiul în care este resimțitã. 
Cã tot ziceam de stima de sine, cred cã este mai mult legată de mândria propriilor realizãri decât de eliberarea de rușine. Pentru cã mândria, în sensul ei sănătos este opusul rușinii. Mai degrabă legată de ‘îndurarea’ inevitabilă a rușinii în viața de zi cu zi, din învățarea a ceea ce vrea sã ne transmitã. Tolerarea experiențelor dureroase, fãrã sã ne apãrãm cu forța împotriva lor. 

Iar experimentarea rușinii – fără a evita, nega, sau controla rușinea care ne izolează de ceilalți. Prin lipsa contactului. 


Curajul de a deveni vulnerabil, cum zicea Brené Brown. 


Și iată cum rușinea asumată mă face sa pun asta pe Blog. Și apoi pe Facebook, sã împărtășesc cu voi.
Ce-o fi, o fi 🙂

Abonează-te la newsletter.